activități culturale

                  notițe virtuale: Ziua Internațională a Familiei

   Evocarea vieții de familie înseamnă retrăirea tuturor amintirilor referitoare la simțuri, îndepărtate și totuși atât de dragi, care au avut masa drept context și scenă. Căci, în jurul unei mese familiale revin fără încetare părinții și copiii; adevăratul centru al casei, inima familiei este masa din așa de bine numita "sufragerie". Aici se află ea pentru a-și crea povestea, în jurul ei este scrisă, regenerată, perpetuată memoria familială; iar acest "colectiv intim" se află într-o părelnică unitate și armonie. Memoria noastră sensibilă ne amintește felurile de mâncare degustate laolaltă, ordinea în care se petrece acest lucru, succesiunea felurilor de mâncare, totul lăsând loc unei puneri în scenă ritualizate cu prilejul sacrosanctelor "mese în familie". Prin urmare, participarea este mai mult decât alimentară, atunci când se instaurează comensualitatea care creează o atmosferă specifică, propice unei comuniuni care se va întâmpla sau nu.  
   Mult mai banal, în viața de zi cu zi, în general, discuțiile, economia relațională a sentimentelor... trec prin acest moment de reuniune întru hrănire. Masă de la care este greu să te derobezi. Și ce altă activitate îndeplinește această funcție atât de constant pentru membrii unei familii? Chiar dacă astăzi momentul acesta este obiectul unor negocieri între aspirațiile unora și activitățile altora, cina este timpul simbolic al prezenței indivizilor și al redistribuirii rolurilor fiecăruia în interiorul familiei. Cine vorbește, cine ascultă, cine comentează felurile de mâncare, cine servește la masă și, de asemenea, cine strânge masa? Toate raporturile unind indivizii sunt conținute în aceste câteva activități și în această repartizare a rolurilor, a priori comune dar, o, cât de pline de sens și de miză. Iar cuplul pune la punct ( în toate sensurile acestei expresii) numeroase aspecte ale funcționării sale în jurul mesei. 
     A mânca împreună înseamnă să afirmi cine ești. A mânca și a hrăni înseamnă a împărți ceva cu cineva, dar, de asemenea, și a domina. Înseamnă a iubi dar și a constrânge. 
             Masa sau expresia intimă a spiritului de familie         

     Masa înscrie familia într-o ordine care îi este specifică, temporală, spațială și relațională totodată. Aceasta este mai mult sau mai puțin organizată și imperativă, dar este întotdeauna locul exprimării codurilor sociale, ca și al ritualurilor simbolice care conferă sens și realitate vieții unei familii. 
     Astfel, masa dă formă ordinii familiale. Îi fixează organizarea internă, furnizează repere obiective și amintește regulile sociale în vigoare. Le putem adopta, dar nu le putem depăși fără a le transforma în obligație, ba chiar în scandal. 
     Dintr-un alt punct de vedere, masa permite familiei să fie văzută în ordinea ei intimă, rezervată doar cercului alcătuit din membrii ei. Bunăoară, cum este distribuit spațiul simbolic? Cine "tronează" în capul mesei? Pater familias, "copilul-rege", sau prezentatorul jurnalului de la televizor? Putem prefera rolurile domestice tradiționale și ierarhia instituită, sau împărțirea egală a îndatoririlor, respectul mai mult sau mai puțin riguros al codurilor și al uzanțelor, mesele mai mult sau mai puțin zgomotoase, reuniunile mai mult sau mai puțin conviviale, hrana mai mult sau mai puțin rafinată și îmbelșugată...Grija pentru ordinea mesei, alegerea și gustul felurilor pregătite nu sunt aceleași pentru toate mediile sociale.
    În La Distinction, Pierre Bourdieu atribuia maselor "gustul necesității", iar burgheziei, "gustul luxului", două modalități antagonice de a considera hrana și actul de a mânca...În mediile populare, hrana trebuia să fie în primul rând hrănitoare, "să dea putere trupului", în timp ce, în mediul burghez, și din ce în ce mai mult în clasa de mijloc instruită, e vorba, în primul rând, de respingerea satisfacției imediate a consumului alimentar, în favoarea imperativelor etice, estetice și dietetice (le-am putea numi "diestetice"). La masă, familia se ex-pune în realitatea ei existențială specifică, dar și în realitatea socială și economică. Face cunoscute rolurile acordate fiecăruia, rangul datorat adulților (în principiu) și repartizarea autorității pe care o au cei care pot comenta, pot "face observații": "ai putea să ne aștepți înainte să mănânci", "termină de mâncat din farfurie", "doar n-o să risipești mâncarea!", "lasă telefonul, suntem la masă!", "stai la masă, nu am terminat", "încetează să te mai joci cu pâinea"... Obiect al constrângerilor, hrana este, de asemenea, și un mijloc de pedepsire. Mergi la culcare nemâncat. Ești lipsit de desert. Sunt amintiri care se regăsesc aproape în toate rememorările copilăriei...
        Lardellier, Pascal Masa în familie: scena, riturile și culisele   

 notițe virtuale:               "Un intelectual profund original și novator - Dante Alighieri" 
                                                   (750 de ani de la naștere)

"Va fi mai bine să spun imediat, pentru a evita neînţelegerile şi neplăcerile, că aceasta nu e cartea unui profesor pentru elevi, nici a unui critic pentru critici, nici a unui pedant pentru pedanţi, nici a unui compilator leneş pentru uzul cititorilor leneşi. Vrea să fie cartea vie a unui om viu, despre un om care după moarte n-a încetat nici o clipă să trăiască. Este mai ales cartea unui artist despre un artist, a unui catolic despre un catolic, a unui florentin despre un florentin. Nu este şi nu vrea să fie una dintre multele biografii ale lui Dante, mai groase sau mai subţiri, utile sau inutile, care în fiecare an se publică în toate colţurile lumii. Despre viaţa sa exterioară avem puţine date absolut sigure şi documentate şi totuşi lumea delirează pe marginea evenimentelor trecerii sale pe pămînt, a locurilor pe unde a fost şi pe unde ar fi putut fi , a oamenilor şi a faptelor vremii sale pe care le-ar fi cunoscut. Ştim multe înschimb despre sufletul său, prin intermediul numeroaselor documente de primă mînă – operele –, dar puţini sînt cei care se străduiesc să-l cerceteze şi să-l interpreteze. De aceea cartea mea, mai mult decît o biografie a lui Dante, ar vrea să ofere un Dante viu, un portret moral şi spiritual al său, un eseu explorator în jurul a ceea ce contează întradevăr, inclusiv azi, pentru noi."

"Însă cei mai mulţi cercetători ai lui Dante se aşază în faţa lui într-una din cele trei ipostaze: ori ca profesori de literatură, care înceacă să explice ce-a vrut să spună şi de ce-a spus-o în modul acela şi din ce cauză acel mod de exprimare e obscur sau minunat; ori ca judecători de instrucţie, care ar vrea să ştie de ce şi cum s-a petrecut orice eveniment, itinerariul precis şi complet al vieţii sale rătăcitoare şi ce anume a făcut în ziua şi anul respectiv; ori ca enigmişti erudiţi sau plini de imaginaţie, care vor mai ales să-şi arate priceperea şi îndemînarea în dezvăluirea misterelor operei sale. Dar pentru a-l înţelege pe Dante în înălţimile şi profunzimile sale, pe Dante omul, poetul, profetul, pe Dante cel viu şi întreg, aceste ipostaze nu sînt sufi ciente. Trebuie să ne apropiem, atît cît ne este posibil nouă, celor mărunţi, de măreţia sa totală, trebuie să avem, măcar prin refl ecţie şi reverberaţie, un spirit dantesc. Şi tocmai asta le lipseşte, aproape totdeauna, dantiştilor, dantologilor şi dantomanilor."

"...nu vreau să-mi cer iertare pentru că am scris o carte în plus despre Dante. Dante este un asemenea subiect încît toate generaţiile pot avea oricînd ceva nou de descoperit la el şi la opera sa. Şi cu siguranţă n-aş fi scris-o, dacă nu mi s-ar fi părut că am ceva nou de zis, chiar dacă aceste lucruri noi vor părea, la prima vedere, că nu sînt pe linia celor mai răspîndite opinii. În ciuda faptului că, de şase secole încoace, lumea scrie în toate limbile globului despre cel mai mare concetăţean al meu, am impresia că mai există multe lucruri de descoperit. Dante, în anumite aspecte, constituie încă un mister nerevelat. A fost studiat la suprafaţă (şi încă nu pe deplin), în mediul extern (şi mai rămîn multe puncte întunecate), dar despre străfundurile caracterului său – căruia biografi i îi dedică puţine rînduri sau cîteva pagini – despre esenţa intimă a sentimentelor şi a viselor sale, despre tainele artei sale atotputernice, nu s-a spus încă totul şi probabil că nu adevărurile cele mai importante. Lumea se învîrte mereu printre locurile comune, în jurul unui portret care ar vrea să ascundă umbrele şi trăsăturile prea omeneşti."
                                  Giovanni PAPINI, Dante viu   la               http://193.226.7.140/~laszlo/Papini-Dante.pdf





Expoziție-recomandare

Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român.

Editura Compania, 2002

Simona Sora:

Ion Iovan face în Portretul unui dandy român un lucru extrem de subtil, la care nu doar secta mateină ar trebui să vibreze: apropie (pînă la identificare) omul cu toate fantasmagoriile sale de autorul sacralizat al Crailor, cu o înţelegere de care numai N. Steinhardt mai fusese în stare: "...rea e trufia... dar dacă altă cheie nu stă la îndemînă, bună e şi ea: să fie doar intensă. Şi a lui Mateiu Caragiale, negreşit, a fost". Mirării lui Ovidiu Cotruş ("Cum să fii de acord cu asemenea aberaţii?"), cartea lui Ion Iovan îi contrapune o logică mai complexă, a personajului în răspăr cu toate şi cu toţi care doar astfel se poate construi ca scriitor. Ceea ce într-o biografie literară, psihologizantă şi omniştientă ar fi putut fi discutabil devine irefutabil în acest portret...(Dilema, nr. 510/2002)    

Marius Chivu:

... Portretul unui dandy român se citeşte cu delicii greu de prins în cuvinte căci primul impuls e să o reciteşti sau să o citeşti şi prietenilor. Meritul este indiscutabil al lui Ion Iovan, un adevărat scriitor profesionist care a intuit perfect cum trebuie scrisă o astfel de carte, a găsit tonul exact, s-a ferit de stridenţe şi a construit cu migală probabil cel mai reuşit portret al acestui misterios scriitor. (România literară, nr. 48/2002)

Paul Cernat:

Marea virtute a cărţii trebuie căutată în caracterul ei de "ficţiune a nonficţiunii", după vorba cuiva... Portretul unui dandy român se citeşte pe nerăsuflate, dar se lasă şi degustat la o adică; prelungind stilul "alb", dar deloc inexpresiv al puţinelor însemnări autobiografice mateine, Ion Iovan speculează ingenios linearitatea proprie cronologiei, topind savant documentele ficţionale şi nonficţionale, opiniile critice şi confesive etc. în pasta intertextuală a unei naraţiuni istorico-biografice de mare clasă. Pigmentată de ironie şi, ici-colo, de sarcasm - cum spuneam - polemic, naraţiunea are limpezime şi nerv; stilul denotativ, reportericesc, se modulează însă după un ritm propriu, în care, ici-colo, recunoşti clătinarea "mult nobilă" a frazei modelului. Pledînd, peste timp, cauza idolului său, autorul nu a vrut să scrie o biografie după tipic, ci o biografie-portret în spiritul lui Mateiu - atipică, insolită, subtil ficţionalizată -, dar şi o scriere cu o formulă experimentală, "postmodernă" şi, totodată, tipic "iovaniană". O carte-bijuterie şi un model al genului care, probabil, nu va ramîne fără noi urmări. (Observator cultural, nr. 153/2003)

Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale

însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Editura Curtea Veche, 2008

Nominalizare la premiul Cartea anului 2008, acordat de România literarăPremiul pentru proză al revistei Observator cultural, 2008
Premiul naţional pentru proză, acordat de Ziarul de Iaşi, 2008
Premiul special al Uniunii Scriitorilor, 2008

Adriana Bittel:

„Ce-a făcut Ion Iovan? A intrat in pielea lui Mateiu şi a scris jurnalul apocrif al ultimului an de viaţă al acestuia, zi cu zi, reconstituindu-i la persoana I existenţa: preocupările, opiniile, obsesiile, sentimentele, faptele... Jurnalul, în care mişună numeroase personaje reale din lumea politică, literară şi mondenă a Bucureştiului interbelic, se opreşte în preziua morţii, de nimic anunţate. Dar cartea lui Ion Iovan continuă, plină de surprize, cu un Index care luminează primele 356 de pagini dându-le dimensiuni romaneşti, nu lipsite de senzaţional... Ultimele 30 de pagini închid rotund bucla manuscriselor dispărute, dinspre sfârşitul secolului XX şi cu o viziune nu tocmai flatantă a Bucureştiului postrevoluţionar. Ar fi păcat să rataţi aceasta «carte a anului» şi să nu aflaţi ce romancier uimitor e Ion Iovan.” (Formula AS nr. 827, iulie 2008)

Paul Cernat:

... masivul roman „istorico-literar” şi contrafactual Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale...este scris întru recuperarea autorului favorit al lui Ion Iovan, cu tot ce s-a pierdut din el. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Ce matein n-ar dori, oare, să aibă sub ochi jurnalul şi agendele dispărute misterios de la Fundaţiile Regale... Şi ce matein n-ar dori să aibă acces la nişte ipotetice însemnări ale ultimelor zile din viaţa scriitorului, dispărut subit la nici 51 de ani?... A fost sau n-a fost Mateiu otrăvit de Florica Sion, sora Marichii? Care vor fi fost părerile sale despre „tînăra generaţie” criterionistă, ştiută fiind admiraţia lui Sebastian pentru el? Sunt întrebări la care numai un romancier ar putea răspunde. Ion Iovan o face cu farmec – într-o (meta)naraţiune sofisticată şi savuroasă, scrisă à la manière de, cu materialele istoriei literare, dar cu spuza trasă abil pe turta ficţională proprie. (Dilemateca nr. 28, septembrie 2008)

Cosmin Ciotloş:

S-a vorbit mult despre întâmplarea tristă în urma căreia manuscrisele jurnalului lui Mateiu au dispărut fără urmă înainte de a avea şansa unei transcrieri filologice bine făcute. Mâna, competentă dar excesiv morală, a unor critici ca Perpessicius sau Şerban Cioculescu a ocultat sau doar rezumat numeroase pasaje caustice, mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oricum parcimonios. Reconstituirea în spirit rămâne, desigur, o variantă. Din păcate, singura. Aici stă prima dintre mizele cărţii lui Ion Iovan. Din 1 ianuarie 1935 şi până în cea din urmă zi a fiului lui Ion Luca, 16 ianuarie 1936, fiecare pagină scrisă de Ion Iovan reface, cu puterea ipotezei, rândurile însemnărilor mateine. Pentru împătimiţii atmosferei din Craii de Curtea-Veche, lectura e numaidecât plăcută şi are, de bună seamă, atributele ineditului. (România literară nr. 25-27, iunie 2008)

Marian Drăghici:

O lectură, simplu zis, încântătoare. A unor pagini, pe alocuri, de aur vechi, patinat. În care, vorba criticului, „ici-colo, recunoşti clătinarea «mult nobilă» a frazei modelului.” Atmosfera epocii, recte a anului 1935, culoarea locală a moşiei Sionu, cu – în centru – desfăşurarea calm iradiantă a personalităţii lui Mateiu, sunt desenate din câteva linii, limpede şi pătrunzător.(Viaţa românească nr. 3-4/2008)

Horia Gârbea:

Inteligent, pasionant, delectabil şi în acelaşi timp profund acest roman al talentatului şi prea rar prezentului Ion Iovan… Cei care nu ştiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteşte de informaţie istorică şi literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii şi gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate şi imaginaţie, o fermecătoare pastişă a stilului „matein“ şi o mostră de roman postmodernist. (Luceafărul nr. 27-28/2008)

Elisabeta Lăsconi:

Cartea lui Ion Iovan… este rodul unei trude şi al unui devotament care durează, probabil, de câteva decenii… Nu este vorba aici doar de cunoaşterea la punct şi virgulă a tot ce a scris Mateiu Caragiale, a tot ce s-a scris despre Mateiu Caragiale… ci de cunoştinţe vaste din cele mai variate domenii. Şederile scriitorului pe domeniului său sunt punctate de mici ritualuri: înalţă flamura, vede stadiile grădinii al cărei arhitect este, priveşte constelaţiile, primeşte vizite. Apar insistent ca motive repetate într-un mozaic: schimbările constelaţiilor, sărbătorile populare, leacuri ce ţin de medicina tradiţională, plante şi arbuşti pentru proiectul său peisager. În mod similar, drumurile făcute la Sibiu arată alt Mateiu bănuit doar din lectura ezoterică a Crailor…: membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptate şi preocupat să realizeze stema pentru o proiectată Uniune dinastică româno-maghiară, care naşte în cititori destule întrebări. Şi aici se repetă insistent alte motive: căutarea tezaurului templier ascuns de secole, burgul sibian, nostalgia imperiului, minunăţiile de la Muzeul Brukenthal... Cartea musteşte de ironii amare, tăioase şi reci la adresa istoriei şi a firii noastre, la adresa politicii româneşti, surprinde atmosfera deceniului şi spiritul matein, conservator, dacă nu chiar reacţionar pe alocuri... Citind-o, nu ai cum să nu te simţi uluit şi, din când în când, umilit de erudiţia autorului ei, întinsă în direcţii aşteptate, ca heraldica şi muzica, ori neaşteptate, precum gastronomia.(România literară nr. 40/octombrie 2008)

George Neagoe:

„Ultimele însemnări...“ ascund un personaj şi dezvăluie un creator. Imaginaţia debordantă, confuzia între măştile autorului, umbra persecutoare a lui I. L. Caragiale, notaţiile precise şi percutante, opiniile despre folosul sau deşertăciunea jurnalului, informaţiile creditabile despre climatul perioadei transformă cartea lui Ion Iovan în cea mai fermecătoare mistificţiune a literaturii române. (Cultura nr. 6/2009) 

Ion Andreiţă:

Voi observa, mai întâi, că mulţi, poate cei mai mulţi dintre exegeţii mateini l-au văzut/înţeles, continuă să-l perceapă/priceapă aidoma lui Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l-am zărit, în puţinele prilejuri ale cunoştinţei noastre, oarecum de pe celălalt trotuar. De pe celălalt tărâm, încât n-ar fi aşa de impropriu spus, până într-atât omul era distant, sobru, grav şi taciturn". Ion Iovan a trecut pe trotuarul pe care se afla Mateiu, au mers împreună, au vorbit, au convorbit. Şi se pare că s-au înţeles; de la scriitor la scriitor... (Ziarul de duminică nr. 6/2009)

Bogdan Creţu:

...cartea lui Ion Iovan trebuie citită în paralel cu jurnalul şi agendele mateine, chiar în forma necreditabilă în care ni le-a lăsat Perpessicius, căci exact aşa a şi fost scrisă. Aproape nimic nu este lăsat la întâmplare, totul fiind supus datelor foarte precis identificate. Dar, mai important decât acest alibi documentar este faptul că autorul reuşeşte să păstreze intact spiritul lui Mateiu I. Caragiale. Intră, altfel spus, în psihologia lui, îi cunoaşte temperamentul, complexele, frustrările, lecturile, concepţiile, ambiţiile, relaţiile cu unii confraţi ş.a.m.d. De aceea, însemnările nu sunt străine de spiritul dandy-ului, care ar fi fost, probabil, satisfăcut de aceste pagini şi ar fi constatat că ele îi oglindesc perfect preocupările şi ifosele ciudate.  (Viaţa românească, nr. 1-2/2009) 

Elisabeta Lăsconi:

Într-un cuvânt, Ion Iovan construieşte un roman splendid, evitând formulele ştiute de prozatori, într-un efort simetric cu al lui Mateiu Caragiale. Criticii s-au văzut puşi în mare încurcătură la încadrarea Crailor... în specia romanului, situând-o mai aproape de poem sau de confesiune. Autorul contemporan adânceşte deruta cu mirobolanta-i scriere, care sfidează alte graniţe, între literatură şi istorie ori critică literară, între literatură şi para sau periliteratură... Faptul că autorul a ţintit cartea cea mai înaltă din piramida  romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aşteptare şi obişnuinţele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai noi ale ficţiunii şi grila judecăţilor critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece graţios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009) 

Andreea Răsuceanu:

Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potenţiale memorii mateine, ci mai degrabă întreţinerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura, acaparând însăşi existenţa autorului ei - cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări, ori care era adevărata măsură a acestei „otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009) 

Simona Vasilache:

Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ţi trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frăţeşte, după ani mulţi de convieţuire în spirit, dincolo de figuranţi şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfăţat al unei sorţi interesante, atâta lucru: că a înţeles. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009) 

Alexandru Călinescu:

Ion Iovan este un scriitor care a publicat mai multe cărţi memorabile de poezie şi proză, însă această ultimă carte este capodopera sa, opera vieţii sale. Este o carte de o originalitate excepţională prin ideea de a imagina jurnalul lui Mateiu Caragiale din ultima perioadă a vieţii sale. Originalitatea sa se manifestă şi pe plan stilistic, precum şi prin modul excepţional prin care reconstituie personalitatea lui Mateiu Caragiale, realizînd un portret de o autenticitate tulburatoare a autorului «Crailor de Curtea Veche». (Ziarul de Iaşi, 23 mai 2009)

Daniel Cristea-Enache:

Cu o minuţie documentară ieşită din comun şi cu o imaginaţie epică pusă la lucru pentru a completa spaţiile lipsă şi a ne da extensiile, Ion Iovan se transpune sub hainele elegante ale lui Mathieu Jean Caragiale şi ia chiar trăsăturile lui, contemplate în oglinda Ultimelor însemnări… Se remarcă de îndată excesul de informaţie şi explicitare: jurnalul apocrif tratează aproape sistematic lucruri şi situaţii care, de obicei, vin amestecate şi lacunare sub pana unui diarist. Ion Iovan beneficiază însă de un alibi excelent. Mateiu e tipul de scriitor cerebral care mizează pe inteligenţă, nu pe talent, şi care face şi reface la infinit fragmente de mică întindere. Prelucrare atentă, sistematizare şi criptare simbolică, cizelare. Nu mai puţin, el este un ins care poate lua distanţă faţă de sine, observându-se şi descriindu-se din afară. Proza atât de lucrată, în care străluceşte bijuteria Crailor…, aparţine unui scriitor care lucrează, totodată, asupra naturii lui, încercând să o corecteze, s-o perfecţioneze; să o facă să zboare pe deasupra nimicniciilor zilei. Din această perspectivă, Ultimele însemnări… îşi câştigă ponderea şi semnificaţia nu din icnetele de năduf sau chiotele de satisfacţie ale unui eu manifestat spontan pe hârtie; ci dimpotrivă, din meditaţia amplă asupra propriei personalităţi, exprimată intens, concentrat şi extrem de îngrijit în pagină. (Idei în dialog, nr. 6 (57), iunie 2009)

Cosmin Ciotloş:

...cartea în sine... reprezintă, pe scurt, o reconstrucţie fabuloasă à la manière de şi par les yeux de Mateiu Caragiale. Zilele incendiare ale interbelicului, cu deviaţii politice extremiste şi reforme personale oculte sunt admirabil prinse în pagină. Fraze întregi din Craii de Curtea Veche, din Remember sau din Sub pecetea tainei se regăsesc cu delicii în masivul op reconstitutiv al lui Iovan. Exerciţiul e borgesian, pentru că nu face apel la palimpsest pur şi simplu, ci la memoria unei forme de palimpsest... (Noua revistă vorbită, 24 mai 2009)

_____________________________________________________________________________

Surse: http://iovan.net/ultimele-insemnari-ale-lui-mateiu-caragiale.html

Ziua Internațională a Poeziei este pe data de 21 martie și este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. De asemenea, “Ziua internațională a poeziei” urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor.
__________________________________
Surse: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Interna%C8%9Bional%C4%83_a_Poeziei















de Ziua Internațională a Femeii, 8 Martie: 
                        "Mitul" femeii după Mircea Eliade, 
                                                                 expoziție-meditație 

...eu am trăit printre păgâni, am trăit printre aceia care participau la sacru prin meditație asupra zeilor lor. Și zeii lor erau figuri sau expresii ale misterului din univers, ale acestui izvor inepuizabil de creație, de viață și de beatitudine... De atunci am înțeles interesul pe care acești zei îl puteau prezenta pentru istoria generală a religiilor. În ultimă instanță, era vorba să descopăr valoarea spirituală a ceea ce se numește "păgânism". Știți că epoca prelitică și paleolitică a durat poate două milioane de ani. E foarte probabil ca religia acestei omeniri arhaice să fi fost asemănătoare cu religia vânătorului primitiv. Relații existențiale și totodată religioase se stabileau, de o parte, între vânător și vânatul pe care trebuia să-l gonească și să-l doboare, și, de altă parte, cu "Stăpânii Sălbăticiunilor", divinități care protejau în aceeași măsură și pe vânător și vânatul. Din aceste motive, fără îndoială, vânătorul primitiv acorda o mare importanță religioasă osului, scheletului, sângelui... Apoi, acum vreo douăsprezece sau treisprezece mii de ani, s-a inventat agricultura. Ea sporea și asigura resursele alimentare ale omului și, prin aceasta, îi înlesnea evoluția ulterioară: creșterea populației, construirea satelor, apoi a orașelor, adică civilizația urbană și toate creațiile politice ale Orientului apropiat din Antichitate.
      Invenția agriculturii, și aceasta n-a fost o consecință de minimă importanță, a înlesnit o anumită experiență religioasă. De exemplu, fecunditatea pământului a fost pusă în legătură cu fecunditatea femeii. Zeița cea Mare este Glia-Mamă. Femeia câștigă atunci o imensă importanță religioasă, dar și economică, datorită solidarității ei mistice cu pământul, chezaș al fertilității și al vieții. Apoi, după cum spuneam adineauri, tot datorită agriculturii, omul a înțeles ideea de ciclu - naștere, viață, moarte, renaștere - și și-a valorizat propria existență integrând-o în ciclul cosmic.
....Vânătorul primitiv nu izbutea să înțeleagă sfințenia și taina fecundității pământului, așa cum o va face cultivatorul. Între aceste două orizonturi de valori religioase, ruptura este evidentă. Înainte, oasele vânatului aveau o semnificație sacră; iar apoi, valorile religioase se vor referi îndeosebi la bărbat și la femeie, a căror unire are drept model hierogamia cosmică. Dar ceea ce e important pentru istoricul religiilor, e faptul că inventarea agriculturii îi va permite omului să înțeleagă caracterul ciclic al vieții.Vânătorul știa bineînțeles, că vânatul se înmulțește primăvara. Dar cel ce va surprinde relația cauzală între sămînță și recoltă, și analogia între samînța vegetală și sămânța omenească, va fi agricultorul. Totodată se va afirma importanța economică, socială și religioasă a femeii. Așadar, vedeți cum printr-o descoperire tehnică, agricultura, "o taină" și mai profundă decît aceea cu care se măsura vânătorul, s-a revelat conștiinței omului: el descoperea că întreg cosmosul este un organism viu, supus unui ritm, unui ciclu în care viața e în chip necesar și intim legată de moarte, căci sămînța nu poate renaște decît prin propria sa moarte. Această descoperire tehnică i-a dezvăluit și propriul său mod de a exista.
...Vânătorul era conștient, firește, de ritmul anotimpurilor. Dar acest ritm nu era centrul construcțiilor teoretice care dădeau semnificație vieții omenești. Agricultura a dat prilejul unei uriașe sinteze. Rămîi fascinat cînd descoperi cauza acestei noi viziuni a lumii: munca pământului. Această viziune a lumii înseamnă: identitate, omologie între femeie, pământ, lună, fecunditate, vegetație; și tot așa, între: noapte, fecunditate, moarte, inițiere, înviere. Întreg acest sistem a fost posibil datorită agriculturii. De asemenea, gândi-ți-vă la uriașa și minunata construcție numită imago mundi care s-a suprapus reprezentării timpului ciclic și care n-a fost posibilă decît odată cu crearea orașelor. Bineînțeles, omul a trăit întotdeauna într-un spațiu orientat, cu un centru și cele patru direcții cardinale: acestea sunt datele experienței sale imediate a lumii. Dar orașul a îmbogățit într-atît acest sens al spațiului încît s-a propus ca imagine a lumii. Toate culturile urbane s-au întemeiat pe moștenirea neolitică. Și valorile anterioare - rodnicia pământului, însemnătatea femeii, valoarea sacramentală a unirii sexuale - , toate aceste valori au fost integrate în edificiul culturii noastre urbane...  
                          din:

 (cartea se află în colecția bibliotecii)  

24 februarie 2015

Dragobete: de la origini la modernitate - revistă bibliografică

      Dragobete, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dacice şi în credinţa într-un Zeu al Iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, simbolizează şi începutul primăverii.

     

Filipoiu, Maria. Tradiții creștine și ritualuri populare românești / 
Maria Filipoiu. - București: Punct, 2008. - 216 p.

Vă propunem să citiţi “Legenda lui Dragobete 

şi a Dochiei” scrisă de Maria Filipoiu în cartea 

“Tradiţii creştine şi ritualuri populare romăneşti”.

 Cartea  constituie o comoară spirituală pentru

 iubitorii de folclor de orice vârstă.

Alecsandri, Vasile. Înșiră-te, Mărgărite. - 
Chișinău: LITERA, 1996. - 320 p.

 Conform legendei, Dragobetele se asociază cu                    

   primăvara şi cine, dacă nu Vasile Alecsandri, 

    a descris cel mai bine şi cel mai iscusit 

    frumuseţea acestui anotimp în faimoasele sale

     pasteluri adunate în cartea “Înşiră-te, mărgărite”.

     
Jackson, Michelle. Povești cu și despre femei / 
Michelle Jackson și Juliet Bressan. - București: Nemira Publishing House, 2013. - 582 p.
      
    Dragostea şi primăvara ar fi de neînchipuit fără

 prezenţa femeii.Potrivit legendei Dragobetelui, 

femeile se supun  unor adevărate ritualuri de

 înfrumuseţare, primind în cercul lor și fete 

tinere spre a le iniţia. De aceea propunem fetelor

 nu doar să citească legenda despre Dragobete, 

ci şi cartea “Poveşti cu şi despre femei”, scrisă 

de doua scriitoare americane moderne

 Michelle Jacson si Juliet Bressan.

Vă îndemnăm să citiţi cărţile propuse, în speranța că veți descoperi ceva din magia zilelor de primăvară și iubire.

• 9  februarie, 2015      Portret de autor: J.M. Coetzee, un premiant Nobel sincer

  de Jovi Ene 
  2012-11-02 12:04:52

Născut la data de 9 februarie 1940, la Cape Town, în Africa de Sud, John Maxwell Coetzee este cunoscut pentru faptul că, în anul 2003, a primit prestigiosul Premiu Nobel pentru literatură. Criticii literari i-au apreciat de-a lungul timpului proza complexă, reprezentările sincere ale violenţei, precum şi descrierea neabătută a moştenirii colonialismului din Africa de Sud.

Nu este surprinzător faptul că, trăind cea mai mare parte a vieţii sale sub regimul apartheid din republica sud-africană, J.M. Coetzee a petrecut cariera sa scriitoricească analizând relaţia dintre viaţa personală şi politică şi abuzul de putere. Ceea ce este important de reţinut în privinţa operei literare a lui Coetzee este sinceritatea intelectuală cu care tratează realităţile torturii, brutalităţii şi injustiţiei, precum şi dificultatea de a rămâne un spectator neutru şi nevinovat al colonialismului de toate tipurile.

Coetzee a studiat la Universitatea din Cape Town şi la Universitatea din Austin, Texas, unde a absolvit studiile de doctorat asupra operei lui Samuel Beckett care, alături de Kafka şi Dostoievski, a avut o influenţă importantă asupra operei autorului. De fapt, două dintre romanele sale – „Viaţa şi vremurile lui Michael K.” şi „Maestrul din Petersburg” – datorează foarte multe celor doi autori menţionaţi mai sus.

În 2003, când lui Coetzee i-a fost acordat Premiul Nobel, Academia suedeză l-a numit „scriitor al singurătăţii”. Şi chiar aşa este: romanele sale reconfigurează în mod constant problemele comunicării, fie între individualităţi, fie între culturi. În „Foe”, răspunsul său ficţionale asupra romanului arhicunoscut al lui Daniel Defoe, „Robinson Crusoe”, Coetzee adaugă propriul punct de vedere la opera originală: acela că o femeie a naufragiat pe aceeaşi insulă. Vineri călătoreşte cu ea înapoi la Londra după ce Crusoe moare, dar este incapabil să îşi spună poveste vieţii, din cauza faptului că limba i-a fost tăiată.

În cea mai cunoscut roman al lui Coetzee, „Disgrace” (Dezonoare), fiica unui profesor este victima unei infracţiuni violente, dar decide să nu îşi denunţe atacatorii negri. Tatăl ei este în acest fel deposedat de propria demnitate etică, ca bărbat alb în Africa de Sud. Această alegorie a naţiunii post-apartheid nu oferă nicio viziune consolatoare la final, fiind reprezentativă pentru claritatea intransigentă prin care Coetzee îşi construieşte romanele.

Portretul Academiei suedeze este potrivit, fie şi pentru că romancierul însuşi apreciază singurătatea. Nu a participat astfel la ceremoniile decernării Premiilor Booker, atunci când a câştigat acest premiu de două ori. Cu toate acestea, a participat la ceremonia pentru Premiul Nobel, declarând că în mod sigur a făcut-o mândră pe mama sa.

Controversele l-au însoţit mereu pe J.M. Coetzee. Într-un raport al Congresului Naţional African, romanul lui Coetzee „Disgrace” a fost dat ca exemplu pentru rasismul alb care există încă în Africa de Sud post-apartheid, chiar dacă mulţi cititori şi critici au sărit în apărarea sa. După acordarea Premiului Nobel, s-a stârnit o adevărată dezbatere parlamentară, în care partidele de opoziţie au cerut Congresului Naţional African să îşi ceară scuze pentru critica opacă adusă romanului. Ulterior, preşedintele de atunci, Thabo Mbeki, a solicitat întregii naţiuni sud-africane să celebreze succesul compatriotului lor.

__________________________________________________________________________________________________________

Surse: http://www.clubdiverta.ro/carte/portret-de-autor/jm-coetzee-un-premiant-nobel-sincer.html

•       29 ianuarie, 2015      Portret de autor: 155 de ani de la naşterea lui Cehov, Anton, medic, prozator şi dramaturg rus

     

                                                                                 Cehov, A. 

                                                                                                 Ialta/august, an.1901

        Probabil puţini sunt cei ce n-au auzit înca de scriitorul rus Cehov şi de opera sa. Şi nici nu mai reprezintă astăzi o problemă să-i afli biografia sau să deschizi şi să răsfoieşti câte ceva din scrierile lui. Dar pe cîţi, evident, din cei ce l-au citit, i-a surprins profilul omului-Cehov, care răzbate din spatele rîndurilor? Sunt mulţi cei pe care acest profil i-a fascinat şi inspirat. 

        Voi aduce ca mărturie, citând, recenzia lui Mircea Ghiţulescu, critic şi istoric literar, cronicar dramatic, eseist şi prozator român, asupra romanului biografic/monografiei "Tchekhov" de Virgil Tănase, scriitor şi regizor de teatru franco-român:

       "În viziunea lui Virgil Tănase (Tchekhov, Gallimard, 2008), Anton Pavlovici Cehov (marele mic dramaturg rus care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a pus capăt dramei tradiţionale cu subiect, intrigă, deznodământ, tocmai pentru că nu ştia să scrie o dramă tradiţională) este o persoană şi nu un scriitor, fapt pentru care răsufli uşurat. Te aşteptai la o analiză a operei şi descoperi un om. Spectaculos, asemenea Rusiei la frontiera dintre secolul al 19 şi 20, Cehov s-a născut ca fiu de iobag în 1860 (ţarul Alexandru va desfiinţa iobăgia în 1861) pentru a deveni moşier cu 32 de ani mai târziu, fiind vecin cu prinţul Şakovskoi. A cumpărat moşia Melikhovo (imitând inconştient pe Tolstoi, patriarhul de la Iasnaia Poliana), nu departe de Moscova, cu 13 mii de ruble din care a achitat un avans de cinci mii. Această moşie seamănă şi ea cu Rusia pentru că nu avea 10-20 de hectare ca în România ci nici mai mult nici mai puţin de 200 de hectare care cuprindeau păduri, două lacuri, un râu şi un parc cu conac. Era un devotat familist fără familie pentru că îi iubea pe cei patru fraţi şi o soră, Maşa, ca pe sine însuşi deşi se considera inferior strălucitului Alexandr şi genialului plastician Nikolai care s-a ratat cu alcool şi cu droguri. În tinereţe, având geniul farsei, semna, în loc de Anton Pavlovici Cehov, Schiller Shakespearovici Goethe. După ce devine moşier semnează, tot ironic, A. P. Cehov proprietar de terenuri.

      Cartea despre Cehov scrisă de Virgil Tănase nu este a analistului literar sau a regizorului, cum te-ai fi aşteptat, ci a romancierului. Nu despre o exegeză a operei este vorba, ci de un studiu asupra omului. De data aceasta, pentru Virgil Tănase omul este mai important decât opera ori, mai exact, omul este mai important tocmai datorită operei sale. Nu este o detestabilă monografie de tip tradiţional, ci mai curând un roman despre Cehov sau chiar romanul lui Cehov. E un fel de renunţare la sine pentru că Virgil Tănase nu îşi propune să descopere dramaturgul genial întors pe toate feţele şi stors ca o lămâie în comentarii critice şi în sute de versiuni scenice ci să reveleze omul pe laturile multiple ale umanităţii, inclusiv sexul şi băutura. Bunăoară, scriitorul rus este convins că iubirea este o problemă de glande, secreţii, procese chimice şi că „pentru a rezolva astfel de probleme este suficient un bordel. Între bordel şi spital Cehov se lasă sedus de teatru, locul magic unde femeile, rămânând ceea ce sunt se debarasează, intermitent, de mizerabila misiune a cărnii”. Rareori când este provocat să vorbească despre sex (cel mai adesea de Alexandr pentru care sexul era o preocupare constantă), Cehov o făcea în termeni duri, aproape vulgari”. Pedanteria documentară a lui Virgil Tănase te lasă fără replică: „Dacă în 1886 a publicat o sută douăzeci de texte, în 1887 a publicat numai 69”. Se apropie de Camil Petrescu din Danton care exalta documentarismul meticulos în locul oricărei fantezii creatoare.

Cehov face parte dintr-o categorie de artişti netipică, pentru că nu credea defel în geniul său, dimpotrivă, au rămas multe mărturii că nu credea în durata şi posteritatea operei sale. Era uimit să vadă că publicul şi lumea literară dau mai multă atenţie frivolităţilor scrise de el decât prozei cu adevărat importante a lui Korolenko, de exemplu. Citeşte Anna Karenina şi are un grav complex de inferioritate, marele lui vis fiind să scrie, în cele din urmă, un asemenea roman.

       ...Pare o enormitate, dar Cehov s-a manifestat din adolescenţă ca mic comediant local care juca fie rolul unui dentist care extrage măseaua sănătoasă a unui pacient îngrozit, fie un popă, fie un guvernator. Avea plăcerea travestiului şi al farselor ce rezultă din deghizare. S-a prezentat la unchiul său dinspre tată Mitrofan îmbrăcat în cerşetor şi i-a cerut trei copeici pe care le-a şi obţinut. Îi plăcea enorm, spune Virgil Tănase, să joace un rol oricare ar fi fost acela. Cu tovarăşii săi a pus la punct un program teatral şi jucau mici scenete când la unii când la alţii folosind o perdea în chip de cortină. Treplev din Pescăruşul este mai uşor de identificat după aceste inocente detalii de istorie literară. Conştient că este inferior lui Alexandr, Anton se apucă de scris pur şi simplu pentru a câştiga un ban în plus. Cinci copeici rândul, spune Virgil Tănase că ar fi fost plătit de revista Libelula. Nu era totdeauna la fel. Uneori, neavând bani, revista îi trimitea o invitaţie la teatru, alteori o sticlă de votcă şi, odată, un croitor ce urma să-i facă gratis o pereche de pantaloni. Sunt teribili aceşti mari scriitori ruşi de tipul miniaturiştilor asemenea lui Cehov şi Gogol care scriau pentru banii puţini pe care îi primeau de la revistele literare, spre deosebire de marii boieri ca Puşkin şi Tolstoi, Turgheniev, desigur. Boierii se lăfăiesc pe mii de pagini, Cehov a inventat schiţa scurtă şi piesa de teatru care durează cât realitatea. Cererile de sporire a onorariului lăsate de Cehov sunt pe cât de umilitoare pe atât de teatrale. „Treizeci, patruzeci şi, uneori, cincizeci de ruble pe lună pe care le câştig din scris aduc, slavă Domnului, un mare ajutor pentru proletarul care sunt”.

        ... Urmărind viaţa adevărată a personajelor cehoviene atât de minuţios descoperită de Virgil Tănase pare că nimic nu a fost inventat ci doar imitat după natură. Lecţia este sceptică pentru cei ce se cred creatori la modul absolut, dar optimistă pentru realiştii care transformă natura în simbol prin simpla copie. A parcurge alături de Virgil Tănase drumul prin care oamenii se transformă în personaje literare este mereu captivant." 

         

        Este, cred, cazul să amintim şi despre cartea "Mari autori pe scenă (De la Shakespeare la Ionesco)", fiind una dintre ultimele cărţi la care lucra Mircea Ghiţulescu şi care cuprinde analize-eseu asupra celor mai importanţi dramaturgi (printre care, neapărat, Cehov) şi comentariile la spectacolele văzute:

      De ce Cehov? Răspunsul, cred, e de la sine înţeles.  

_________________________________________________________________________________________________

      Surse: http://revistaramuri.ro/index.php?id=532&editie=26

                  http://jurnalul.ro/cultura/carte/o-carte-de-mircea-ghitulescu-lansata-in-lipsa-lui-571138.html

• 5 septembrie        Despre FNCL, 2014:                                                                                               Pentru că este un eveniment de anvergură naţională, ediţia a IV-a a Festivalului Naţional al Cărţii şi Lecturii 2014, organizat sub patronajul Comisiei Naţionale a Republicii Moldova pentru UNESCO şi a Primei Doamne a Ţării – Margareta Timofti, consacrat Anului D. Matcovschi şi Integrării Europene, a avut loc şi în raionul Nisporeni, inaugurat fiind la data de 31 august în cadrul Sărbătorii „Limba Noastră”. Receptivă invitaţiei de a participa, anume comunitatea locală a făcut posibilă desfăşurarea Festivalului, denotând predilecţie pentru tot ce însumează noţiunea de cultură.                                                                                                 Aducând un omagiu valorii incontestabile a cărţilor, a bibliotecii şi a actului lecturii, B.P.R. Nisporeni a organizat activităţi culturale într-un regim mai puţin obişnuit, încercând astfel să cuprindă o arie mai mare de cititori şi de ce nu, mediile, fie şi virtuale, ale potenţialilor cititori.   Standurile expoziţionale: „Anul 2014 – Anul Dumitru Matcovschi”, „Dumitru Matcovschi – lumina demnităţii naţionale”, „31 august – Ziua Limbii Române”, „Cele mai citite cărţi”, „1 septembrie – Ziua cunoştinţelor”, precum şi afişele publicitare color, gen: „Keep calm & iubeşte biblioteca”, „Keep calm & citeşte cărţi bune”,  „Keep calm & read on”, „Keep calm & wonder what to read next” etc. au fost expuse în atenţia întregii comunităţi pentru o promovare cît mai original posibilă a cărţii şi a lecturii. De asemenea, au avut loc lecţii bibliografice la toate clasele de a IX-a şi a X-a în Liceele Teoretice din Nisporeni: „B. Cazacu”, „M. Eliade”, precum şi la Gimnaziile „M. Eminescu”, „Ştefan cel Mare”, cu tema „O oră de cultură: Biblioteca – cercetare, cunoaştere, cultură”.                                                                               Iar pentru a reduce şi mai mult distanţa dintre bibliotecă şi public, s-a creat blog-ul bibliotecii bibliotecanisporeni.blogspot.com  accesibil tuturor celor dornici de a se informa, de a urmări, conversa şi aprecia virtual activitatea acesteia. Actualizarea blog-ului, îndeplinită cu acurateţe, începînd de la data formării lui, este un imperativ pentru bibliotecari, mai ales dacă luăm în considerare că un blog cu adevărat reflectă necesităţile şi cerinţele tuturor utilizatorilor.          La data de 5 septembrie, în incinta bibliotecii, s-a derulat manifestarea de totalizare şi premiere a câştigătorilor celor 4 concursuri din cadrul Festivalului: „Cel mai activ cititor” (cititorul Andrei Lungu, locul I, care a consultat 90 cărţi, 30 vizite), „Cea mai activă familie cititoare” (familia Fărîmă, locul I, membrii căreia au citit 95 cărţi), „Convinge-mă să citesc!” (cititoarea Balău Anastasia, locul I, argumentare pe marginea cărţii preferate „Mara” de I. Slavici) şi „Cel mai bun clip video de promovare a cărţii şi lecturii”(cititoarea Ulinici Tatiana, locul I, cu clipul video „Cărţile lui Ion Druţă în viaţa mea”). La manifestarea dată s-au vizionat scurtmetrajele „The joy of books” şi „The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore”, mici alegorii despre puterea şi farmecul cărţilor.                                                                         În acest an, FNCL a reprezentat o experienţă culturală inedită pentru toată comunitatea iubitoare de carte şi lectură, dar nu numai, implicând-o şi educând-o în scopul promovării culturii în toate domeniile ei, dar mai ales ajutându-i să înţeleagă mai bine ce este de fapt o bibliotecă şi ce rol deosebit are ea întru dezvoltarea fiecărei persoane în parte şi a umanităţii în întregime.